Irmgard Furchner nu a recunoscut vinovăția

Irmgard Furchner în vârstă de 97 de ani, fosta secretară în lagărul de concentrare nazist Stutthof a fost găsită vinovată de complicitate la uciderea a peste 10500 de persoane închise acolo și a primit o pedeapsă de doi ani cu suspendare.

Irmgard Furchner, care a fost judecată în orașul Itzehoe, din nordul Germaniei, de mai bine de un an, a spus în instanță la începutul acestei luni că îi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat, însă nu a acceptat să-și recunoască vinovăția.

Începutul procesului ei a fost amânat în septembrie 2021, când a fugit pentru scurt timp. Nefiind prezentă la tribunal, ea a fost găsită de poliție câteva ore mai târziu la periferia orașului Hamburg, după care a fost reținută timp de cinci zile și a fost dotată cu o brățară electronică.

Furchner a lucrat la lagărul Stutthof între 1943 și 1945 ca secretar al comandantului lagărului, Paul-Werner Hoppe, când avea 18 și 19 ani. A fost judecată de un tribunal pentru minori din cauza vârstei sale la momentul comiterii crimelor.

Ea este prima femeie civilă din Germania care a fost considerată responsabilă pentru crimele comise într-un lagăr de concentrare nazist.

Proces în scopuri istorice

Judecătorul, Dominik Gross, a declarat că procesul va fi „unul dintre ultimele procese penale din lume legate de crimele din epoca nazistă” și a făcut pasul neobișnuit de a permite înregistrarea procedurilor în „scopuri istorice”.

Procesul, care s-a desfășurat pe parcursul a 40 de zile de ședințe de aproximativ două ore din cauza vârstei înaintate a acuzatului, a audiat de la 30 de supraviețuitori și rude ale prizonierilor din Stutthof din SUA, Franța, Austria și statele baltice.

Experții istorici au oferit detalii despre viața de zi cu zi la Stutthof și despre rolul jucat de Furchner în asistarea procesării birocratice a prizonierilor, precum și au furnizat informații despre tratamentul deținuților, inclusiv metodele de tortură și procedurile implicate în uciderea sistematică a lor, despre care Irmgard Furchner fusese la curent.

Mulți prizonieri au fost lăsați să moară de foame și să înghețe în aer liber. Se estimează că între 63.000 și 65.000 de oameni, dintre care aproximativ 28.000 erau evrei, au fost uciși la Stutthof, majoritatea în camere de gazare, unii prin împușcătură în ceafă, pentru care închisoarea avea o instalație special construită.

Una dintre cele mai memorabile mărturii a fost cea a lui Josef Salomonovic, în vârstă de 84 de ani, care a supraviețuit lui Stutthof și a depus mărturie în decembrie 2021, după ce a călătorit la tribunal de acasă din Cehia. Tatăl său, Erich, fusese executat la Stutthof.

Salomonovic a ridicat o fotografie a tatălui său și s-a adresat direct lui Furchner. În afara sălii de judecată, el a spus că a vrut să o confrunte cu imaginea tatălui său. „Ea este indirect vinovată, chiar dacă stătea doar în birou”, a spus el.

Situl conservat Stutthof, lângă Gdansk

În timpul procesului, oficiali ai instanței, inclusiv judecătorul, au vizitat situl conservat Stutthof, lângă Gdansk, Polonia, în ceea ce era atunci teritoriu care fusese anexat de Germania. Acolo și-au văzut ei înșiși apropierea biroului lui Furchner – în biroul pe care îl împărțea cu alte secretare – de funcționarea mașinilor morții din lagăr, inclusiv camere de gazare, un crematoriu și un spânzurătoare.

Ei au ajuns la concluzia că vederea pe care o avea de la fereastra ei, mersul ei către și dinspre birou, împreună cu comenzile pe care a fost instruită să le proceseze la mașina de scris și prin telefon, au fost suficiente pentru ca ea să aibă o perspectivă suficientă și, prin urmare, să fi participat activ. în ceea ce se întâmpla în tabără.

În timpul procesului, Furchner a discutat în mod regulat cu judecătorul prin intermediul avocatului ei, dar a spus puțin. De obicei, ea a fost adusă la tribunal într-o ambulanță flancată de medici, purtând ochelari de soare și mască de față și într-un scaun cu rotile.

Avocatul ei, Wolfgang Molkentin, a declarat că clientul său nu a negat crimele care au avut loc la Stutthof, dar a negat că ea însăși a fost vinovată de ele.

Reacționând la verdict, Manfred Goldberg, în vârstă de 92 de ani, care a fost deportat la Stutthof în august 1944 și a petrecut mai mult de opt luni acolo ca muncitor sclav înainte de a fi trimis într-un marș al morții cu doar câteva zile înainte de încheierea războiului și, în cele din urmă, a fost eliberat în Germania în Mai 1945, a spus că nu-i venea să creadă că Furchner nu știa ce se întâmplă acolo unde lucra.

„Convingerea mea este că ar fi fost imposibil pentru Furchner să nu fi știut ce se întâmplă acolo, așa cum susține ea. Totul a fost documentat, inclusiv și cât de mult păr uman a fost recoltat, rapoarte de progres trimise la biroul ei”, a spus el.

Goldberg, care s-a stabilit ulterior în Marea Britanie, a vorbit despre importanța procesului de a arăta lumii „că nu există o limitare de timp pentru crime de o asemenea cruzime sau amploare”, însă a fost dezamăgit de pedeapsa prea ușoară de doi ani cu suspendare.

Pedeapsă prea blândă

„Mi se pare o greșeală. Nimeni în minte nu ar trimite un bărbat de 97 de ani la închisoare, dar sentința ar trebui să reflecte gravitatea crimelor. Dacă un hoț este condamnat la doi ani, cum se poate ca cineva condamnat pentru complicitate la 10.000 de crime să primească aceeași pedeapsă?”

Karen Pollock, directorul executiv al Holocaust Educational Trust, a declarat că procesul a arătat că trecerea timpului nu a reprezentat „nicio barieră în calea justiției atunci când vine vorba de cei implicați în comiterea celor mai grave crime pe care omenirea le-a văzut vreodată.

„Stutthof a fost renumit pentru cruzimea și suferința sa… mărturia împărtășită de supraviețuitori în timpul acestui proces a fost îngrozitoare, iar curajul lor de a retrăi astfel de amintiri îngrozitoare trebuie lăudat.”