Cum ajunge un om la suferință psihică? Cum ne putem îngriji de propria sănătate mintală? Cum facem față problemelor din trecut care ne urmăresc până în prezent și cum ne vindecăm? Sunt întrebări pe care mulți dintre noi ni le punem aproape în fiecare zi. Iar răspunsurile pot să apară abia după ce înțelegem cum să ne uităm la situațiile prin care trecem la nivel individual sau colectiv.

Există o lupă a vulnerabilității, dar și o lupă cu privire la capacitatea persoanei de a îndura, de a persevera, de a se ridica după o traumă individuală și/sau colectivă. Experții spun că pentru a îmbunătăți sănătatea mintală a oamenilor, aceștia au nevoie de unelte prin care să își crească nivelul de adaptabilitate la fenomene adverse sau fenomene amenințătoare. Iar în tot acest context intervine inteligența emoțională. Oamenii inteligenți din punct de vedere emoțional își folosesc emoțiile în moduri care le permit să trăiască cu succes în conformitate cu valorile lor și să-și atingă obiectivele. Ei înțeleg modul în care exprimarea emoției îi influențează pe ceilalți și pot induce emoții complementare care influențează pozitiv mediile noastre de zi cu zi. Inteligența emoțională este o abilitate învățată care ne poate ajuta să fim mai eficienți, mai productivi și mai echilibrați în toate aspectele vieții noastre. Însă, din nefericire, mulți dintre noi nu se îngrijesc de propria inteligență emoțională.

Digi24.ro a stat de vorbă cu un psiholog clinician, care a spus că, în România, încă există înalți intelectuali care consideră că psihologia nu este o știință, fapt ce provoacă mentalități care vor să inducă ideea că specialistul în psihologie nu este important. La rândul său, un medic psihiatru precizează că în țara noastră, dintr-o populație de circa 19 milioane de oameni, undeva la șase milioane sunt persoane diagnosticabile psihiatric.  Ființele umane experimentează o serie de emoții, dintre care unele sunt plăcute, cum ar fi bucuria și fericirea, iar altele care sunt inconfortabile sau chiar dureroase, cum ar fi anxietatea, furia, durerea sau depresia.

Adesea, disconfortul emoțional sau durerea sunt temporare și adecvate circumstanțelor. Este firesc și chiar util să trăiești anxietate atunci când te confrunți cu o decizie dificilă sau să simți o durere atunci când moare o persoană dragă.  Cu toate acestea, atunci când stările mentale care produc disconfortul emoțional sau durere sunt de lungă durată și interferează cu capacitatea noastră de a funcționa bine în viața și relațiile noastre de zi cu zi, poate însemna că ne confruntăm cu o formă de boală mintală.  Bolile mintale au, de obicei, alte efecte în afară de starea de spirit, inclusiv simptome fizice, modificări ale gândirii, modificări ale comportamentului și, uneori, modificări ale percepției, inclusiv halucinații, coșmaruri severe sau flashbackuri (Inserție care înfățișează o scurtă acțiune secundară plasată în trecut).  

Boala mintală este complexă. Știința medicală, filosofia, psihologia și alte discipline încă dezbat dacă „mintea” mentală și „creierul” fizic sunt separate sau integrate. Unii cercetători cred că bolile mintale își au originea în corpul fizic și în creier, influențate de genetică, procese inflamatorii, dezvoltarea neurologică și chiar hormoni din intestin, după cum arată o analiză BBC din 2019. Alți cercetători cred că boala mintală provine din minte, din răspunsuri învățate care sunt inutile sau dăunătoare, ori din experiențe trăite care sunt traumatice.   Sănătatea mintală este influențată și de lumea în care trăiește o persoană, iar aici există mai mulți factori precum familia, rudele, comunitatea, cultura, țara sau spiritualitatea.  

Louise Stone, medic generalist cu expertiză clinică, didactică, de cercetare și politică în domeniul sănătății mintale, scria anul trecut în publicația The Conversation că experiențele traumei sunt importante și este profund lipsit de respect să vezi o persoană care a experimentat o adversitate, cum ar fi traume intergeneraționale, violența domestică, discriminare rasială, sărăcie sau orice alt abuz sistemic și să aplici o etichetă de boală precum „depresia” fără a recunoaște rolul crucial al experiențelor traumei în viața lor și asupra sănătății lor.  

Cum ajunge un om la suferință psihică   Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, a declarat pentru Digi24.ro că „noi devenim mai conștienți datorită evoluției noastre ca indivizi și ca societăți”.  

„Am evoluat de la momentul în care oamenii ieșeau în piața publică și se uitau la decapitări specifice evului mediu la momentul în care astăzi învățăm să ne îngrijim și să avem sensibilitate față de emoțiile noastre și de vulnerabilitățile noastre. Iar suferința psihică/durerea, apare în viețile tuturor. Sigur, la unii oameni depinde de factorii de mediu, de mediul familial în care trăim. De asemenea, șansa unor factori genetici buni ne ajută. Genetica merge astăzi mână în mână cu factorii de mediu și avem studii care ne arată că acolo unde avem șansa unor factori genetici buni și a unui mediu familial bun, sigur că avem și noi șansa să ne dezvoltăm ca adulți echilibrați și înalt funcționali.

Acolo unde, din păcate, avem neșansa unei familii dezechilibrate, marcată de propriile suferințe interioare pe care le poartă transgenerațional, din generație în generație, ducem după noi anumite dureri care se imprimă la nivelul chimiei și biologiei corpului nostru”, spune Cătălina Dumitrescu. Totodată, aceasta spune că „atunci când noi trăim o stare de suferință la propriu, anumiți neurotransmițători din creierul nostru se secretă mult mai intens și scade secreția altora care ar fi responsabili și care reglează starea de bine”.  

„În momentul în care noi ajungem să trăim în foarte mult stres și să utilizăm anumiți neurotransmițători în direcția asta, vorbim pe termen lung de un stres cronicizat. Stersul acesta cronicizat duce în timp la anumite breșe în sistemul imunitar, pentru că activează întregul corp și nu rămâne doar la nivelul creierului ce ni se întâmplă. La unii oameni poate să dezechilibreze și să producă anormalități în chimia creierului, dar la alții poate să ducă în zona asta de somatizări, adică să dezechilibreze alte sisteme ale corpului, ale organismului nostru, încât sistemul imunitar să nu mai aibă capacitatea să ne protejeze și să se producă o breșă care face în final ca noi să ne îmbolnăvim”, explică psihologul Cătălina Dumitrescu. 

Abordarea timidă a realității Cătălina Dumitrescu transmite și că „vorbim astăzi mult mai deschis despre ce înseamnă durerea și de unde apar traumele, dar încă destul de timid”.  Cătălina Dumitrescu mai spune că încă nu facem niște pași cu foarte multă încredere, pentru că, în general, ideea de a vorbi despre suferințele noastre este asociată cu multă rușine, mai ales suferința psihică. Aceasta admite că în ochii multor oameni pare că nu ești suficient de puternic dacă vorbești despre așa ceva, căci societatea asociază, în general, ideea de a fi puternic cu niște modele sociale care ne-au fost rulate și predate în genul eroilor și a personajelor din filme, inclusiv personaje ce pot să ia viața altor oameni și care în mod normal intră sub incidența patologiei, sub incidența sănătății psihice.   

Niciun om sănătos nu poate să ia viața altui om și să trăiască permanent la risc, remarcă psihologul Cătălina Dumitrescu, subliniind că în astfel de cazuri vorbim deja de o componentă a patologiei și în general a psihopaților înalt funcționali.  „Dar au fost rulați și prezentați ca modele puternice, modele cu care mulți bărbați își doresc să se identifice și multe femei se raportează la ideea că a avea un asemenea partener de viață înseamnă protecție și siguranță. Ceea ce, în realitate, înseamnă un partener dezechilibrat și destul de abuziv, care va avea anumite comportamente și în viața privată, nu doar în viața profesională, pentru că această disociere nu poate fi făcută la nesfîrșit. O poți face timp de o perioadă, dar când și când apar acele accese care ne face să ne întrebăm, ce îl face, ce îl determină pe omul ăla să aibă un asemenea acces. Tocmai asta este cumva o explicație, pentru că disocierea aia nu se produce așa bine încât tu te duci, omori niște oameni, iar apoi te duci acasă și ești un tată iubitor care are disponibilitate să se joace cu copilul său să facă ecuații la matematică alături de acesta cu cel mai desăvârșit calm”, mai explică Cătălina Dumitrescu.   Cât de mult ne influențează prezentul traumele din trecut   La rândul său, medicul psihiatru Gabriel Diaconu a declarat pentru Digi24.ro că prima chestiune pe care trebuie să o iei în considerare ca să oferi răspuns la o astfel de întrebare este: „prin ce lupă te uiți la fenomen”.  

„Există o lupă a vulnerabilității, dar și o lupă cu privire la reziliență sau capacitatea persoanei de a îndura, de a persevera, de a se ridica după o traumă individuală și/sau colectivă. Cu alte cuvinte, lupa prin care privim în prezent, dar și către viitor pleacă de la constatarea că nu putem controla perfect nici prezentul, nici viitorul, nici mediul, nici societatea privită în ansamblu. Dar, ca să îmbunătățim sănătatea oamenilor, avem nevoie să le oferim unelte prin care să-și crească nivelul de adaptabilitate la fenomene adverse sau fenomene amenințătoare”, explică medicul psihiatru Gabriel Diaconu.  

„Odată ce ai stabilit aceste două cadrane, răspunsul trebuie să mai ia în considerare o definiție a traumei. Anume, că trauma este un răspuns anormal al persoanei la o situație profund anormală. Cu alte cuvinte, e nevoie să distingem trauma de tot ceea ce înseamnă stres. Apoi, în momentul în care am clarificat că ce s-a întâmplat cu persoana ca răspuns la o situație adversă depășește bariera de reziliență respectivă și este un răspuns anormal la o situație anormală, trebuie să vedem de ce manieră putem să corigăm, să legăm răspunsul individual de răspunsul de grup, fie că este comunitar, fie că este societal.  

Prin asta, decidem dacă la sfârșit vom avea un model de vulnerabilitate, individuală sau de grup, sau un model de reziliență individuală sau de grup. Pe cale de consecință, prin tot ceea ce înseamnă doctrina rezilienței, pentru a face mai bine față traumei în momentul în care intervine adversitatea, individul are nevoie de grup și grupul are nevoie de individ. Iar acest lucru, deși poate pare un pic generic, ne răspunde la întrebare. Cum facem față. Păi facem față fiind mai apropiați unii de ceilalți, întărind resursele comunitare și de vecinătate, oferind astfel oamenilor șansa de a se agrega și de a-și exprima liber dreptul a comuniune și comunitate. 

„Hiper-Individualismul, prin comparație, este sinonim anomiei sociale, sinonim alienării sociale. Omul, de unul singur, doar până la un anumit punct poate să facă față vitregiei la fel cum o societate care nu respectă individul și identitatea de grup a acestuia, nu va face la fel de bine față adversității, și, în cele din urmă, o să se manifeste simptomatic”, a mai punctat psihiatru Gabriel Diaconu.  O traumă la nivel colectiv poate să ne afecteze în mod individual. 

Psihologul Cătălina Dumitrescu spune că „mediul în care noi trăim, dacă este unul traumatic, dureros, agresiv, se imprimă în chimia noastră, pentru că atunci când trăim într-un mediu agresiv, noi vom sta într-o stare de alertă, într-o stare de vigilență, de a ne proteja”. 

„Starea asta de vigilență în care stăm, pe termen lung, consumă din resursele noastre de apărare și se produc acele breșe de care spuneam în unitatea noastră unde se localizează o boală. Acum depinde unde avem o vulnerabilitate genetică. Aceasta indică cum poate o traumă la nivel colectiv să ne afecteze în mod individual. Nu putem să le separăm atât de bine, mai ales că trăim într-o societate care a fost afectata de comunism și războaie. Practic, toată chimia strămoșilor noștri, bunicilor noștri, părinților noștri, a fost permanent o stare de alertă, de apărare și de vigilență, care s-a transmis mai departe către noi.  

(Să nu rămânem nemâncați, să prindem loc la coadă, să nu întârziem) – toate mesajele astea rulate s-au imprimat în felul nostru de a fi astăzi ca adulți. Ca dovadă, de aia trăim cu o stare de anxietate crescută”, notează în continuare psihoterapeuta Cătălina Dumitrescu.   Pericolul reprezentat de psihopații care pot ajunge lideri  Nu există om sănătos în societatea noastră, care să nu se confrunte cu anxietate, mai spune Cătălina Dumitrescu, precizând că ține de sănătate să simți, să ai emoții, să ai reacții față de ceea ce e în mediul tău.  

„Atunci când nu avem reacții, acolo vorbim de lipsa asta a empatiei, de oamenii care nu simt, pare că nu îi atinge nimic. Și pe unii chiar nu îi atinge, pentru că, la propriu, așa este structurat creierul lor. Zona responsabilă din creier cu empatia este pur și simplu inexistentă. Într-adevăr, aceste persoane pot declanșa războaie, pot comite crime, pot deveni modele de lideri de succes. Unele dintre aceste persoane, care au o înzestrare cognitivă și o capacitate carismatică de a ne manipula pot deveni chiar lideri, iar istoria e plină de exemple de mari conducători psihopați precum Hitler sau Stalin ori Ceaușescu”, remarcă Cătălina Dumitrescu.  

De asemenea, aceasta spune că o traumă istorică se poate rezolva colectiv, dar numai dacă întâi se rezolvă individual, adăugând că „ca să putem face modificări la nivel colectiv, fiecare dintre noi trebuie să conștientizăm că e munca noastră internă”.  „În România, încă există înalți intelectuali ai țării noastre care consideră că psihologia nu este știință, fapt ce provoacă mentalități care vor să inducă ideea că specialistul în psihologie nu este important. Iar asta vedem și în educație, dar și în sistemul sanitar. Lipsa psihologilor care să ofere sprijin și inclusiv lipsa de cunoaștere, pentru a înțelege cine ești, cum ești, ce simți, de ce simți într-un fel sau în altul, de ce te comporți într-un fel sau în altul, precum și de a avea înțelegere pentru cei din jur, generează o situație problematică la nivel colectiv. Gândirea critică ne ajută să ne punem întrebări, să ne menținem dubiile, pentru că ține de sănătate mintală să avem dubii”, ține să transmită psihoterapeuta Cătălina Dumitrescu. 

Ieșirea din vulnerabilitate   Experții spun că există persoane care știu că au probleme psihice, dar încearcă să își rezolve aceste probleme singuri din cauza stigmatului public fără să-și expună vulnerabilitățile. Adevărul gol goluț, spune medicul psihiatru Gabriel Diaconu, este că doar în imaginația noastră solicitarea de ajutor este o vulnerabilitate. „În realitate, înseamnă ieșirea din vulnerabilitate”, precizează acesta. 

„Vorbind despre stigmă, despre rușine socială, despre frica de o reacție disprețuitoare sau persiflantă a comunității, nu facem decât să contra-validăm niște credințe, o formă de intoleranță și o formă de segregaționism comunitar. Din punctul acesta de vedere, și este o realitate pe care eu o trăiesc în cabinet aproape în fiecare zi, de fiecare dată când un pacient a ieșit din tăcere și a vorbit despre problemele lui a aflat că nu este singur și că în jurul său mai erau cel puțin două sau trei persoane care la fel de bine trecuseră și ele și care nu își spuseseră problemele, diagnosticul sau tratamentul. Cu ocazia asta, toată lumea a început să vorbească. Prin urmare, o construcție de reziliență trebuie să se construiască și pe rezolvarea stigmei și a rușinii. În această ecuație, în fapt și de drept, e nevoie să mergem și mai departe în tot ceea ce înseamnă reconcilierea comunitară cu acele lucruri care anterior erau privite ca fiind rușinoase sau ca fiind taboo. 

Ieșirea din taboo nu se poate face fără o reconciliere, căci aici nu e vorba doar de educație. Nu e vorba doar să explici fad și sec informația. Ai nevoie să îi asculți și pe oamenii care preferau tăcerea, ai nevoie să adresezi și sensibilitățile celor care sunt indignați sau care sunt oripilați ori care sunt dezgustați de punctul la care începi să deschizi discuția despre o boală psihică sau despre o tulburare de comportament sau despre o identitate oarecare de gen”, subliniază psihiatru Gabriel Diaconu.  

Depresia

Depresia este o tulburare mintală comună și una dintre principalele cauze ale dizabilității la nivel mondial. Depresia se caracterizează prin tristețe, pierderea interesului sau a plăcerii, sentimente de vinovăție sau valoare de sine scăzută, tulburări de somn sau de apetit, oboseală și slabă concentrare. Depresia poate fi de lungă durată sau recurentă, afectând substanțial capacitatea oamenilor de a funcționa la locul de muncă sau la școală și de a face față vieții de zi cu zi. Cel mai grav, depresia poate duce la sinucidere.

La nivelul Uniunii Europene, potrivit datelor colectate de Eurostat în 2019, 7.2% dintre europeni sufereau de depresie cronică.